Doijoi sau Festivalul Pișcotarilor

Pãreri nesolicitate, fotografie contemporanã, galerie-apartament şi bairam hip-hop

A doua joi din lună – cunoscută de oricine a gustat vreodată un pahar de vin la un vernisaj drept Doijoi – ne aduce expoziții noi, tururi ghidate, program prelungit în galerii și ocazia perfectă de a socializa. Ce frumos, nu? A fost un mic maraton prin galerii, am bifat câteva vernisaje – just enough to get the picture. Din ce înțeleg, nu toate vernisajele din oraș au fost parte din programul oficial Doijoi, dar sincer, cui îi pasă? Vin și prosecco să fie, restul sunt detalii.

First stop – Galeria 2/3

Cristina Garabețanu, curatoriată de Călina Coman, cu expoziția “Măsura flexibilă a tuturor posibilităților”. Ok, ok, cool name. Vedeți voi, o să vă fac o mărturisire. M-am dus spre galerie cu speranța sinceră că o să văd și altceva decât pozele și instalațiile cu fațade de clădiri și șantiere care au fost expuse în ultima lună. Și nu am fost dezamăgită.

Expoziția „respectă”, să zicem, trendul actual în fotografia contemporană: doar imaginea pare că nu mai este suficientă, trebuie neapărat să vină la pachet cu artificii, intervenții, rame-structuri, construcții. Chestie care, de multe ori, mă enervează – dar din fericire, nu și azi. În linii mari, expoziția constă în niște imagini cu oameni pe plajă, câteva peisaje și niște clădiri, toate încadrate într-un sistem de linii și rame pe care, dacă le-ai decupa și asambla, ar da o cutie. Smart-ish. Arhitectural. Simetric. Frumos. Motivatia artistica este o cautare a originilor, prin intermediul acestei expoziții care pare construita ca un traseu sau arbore genealogic. La propriu, este un traseu desenat pe pereți.

O să vă citez din textul curatorial – lung ca o zi de post și cam hiper-explicativ. Mai lăsați-ne și nouă, vizitatorilor de rând, un pic de mister, please.

“Privită ca structură simbolică a unui teritoriu fertil din care un lucru poate lua formă, cutia deconstruită, dezasamblată – funcționează ca spațiu liminal, situat între vizibil și invizibil, un spațiu al ipotezelor care păstrează o unitate elastică a potențialităților.”

Ok, am rămas fără aer. Bun, deci în traducere avem o pisică a lui Schrödinger rebranduită pentru galerie: cutia e închisă, deschisă, imaginară și potențială în același timp. Există și nu există, e cutia cuantică. Got it.

Nu mă lungesc, vă zic sincer ce am pe suflet – oare cât vom mai apela la artificii de panotaj și de prezentare, fie ele mișto și interesante sau patetice și improvizate, pentru a da greutate imaginilor? Lucrarea este doar imaginea sau toată contrucția? Care este mai importantă? Dar să nu fiu cinică până la capăt – construcția chiar mi-au plăcut aici. Tonul arhitectural al lucrărilor este coerent, ramele sunt atent gândite și executate (sau cel puțin așa par). Singura scăpare, din punctul meu de vedere, a fost instalația din spate cu camuflaj, unde m-am simțit ca într-un lobby de teren de airsoft și nu am înțeles (poate trebuia să citesc tot textul) legătura cu restul expoziției. Dar trec peste, pentru că restul a fost bine – chiar neașteptat de bine.

Și nu în ultimul rând: să nu uităm că expoziția a fost finanțată de AFCN-ul nostru cel de toate zilele. Slavă lor, că altfel cum am mai avea noi vernisaje și chestii culturale frumoase?

Next up – Non Art Space

Am zis că nu trăncăn mult azi, dar uite că sufăr de defectul major de a-mi plăcea să mă aud vorbind – sau, în cazul de față, să mă văd scriind. După 2/3, m-am îndreptat încetișor spre Non Art Space, unde m-am dus chiar entuziasmată, pentru că data trecută știu că m-am simțit ca într-un univers paralel acolo.

Non Art Space este, practic, un apartament transformat în galerie – și nimeni nu încearcă să ascundă asta. Veți găsi lucrări în hol, în baie, în camere. Stați cu ochii în patru, că nu știi de unde sare arta! Buuuun. În apartamentul-galerie am dat peste proiectul “In Search of the Whale-Rabbit”, o colaborare între Naiana Vatavu și Albert Kaan. Cei doi explorează o lume imaginară printr-un alter ego comun. Foarte frumos și interesant – ne place!

Expoziția s-a simțit fresh, inovativă, neașteptată. Panotarea era literalmente all over the place: pe tavan, pe podea, în baie, ÎN CADA! Da, ați auzit bine, doamnelor și domnilor – transmitem în exclusivitate din galerie unde avem o lucrare în cada plină cu apă. Andreea, preia legătura!

Mi-a plăcut super mult cum artiștii și curatorii s-au jucat cu spațiul și l-au transformat într-un labirint surprinzător la fiecare pas. This is how contemporary art should feel like. Playful and less serious. Dimensiunea performativă a lucrărilor a funcționat foarte bine în acest spațiu neconvențional, și tot ce pot să spun este că abia aștept să văd ce surprize ne mai așteaptă aici.

Final stop – Kulterra

Saga continuă. Am ajuns la Kulterra unde era mare petrecere, mare bairam hip-hop, cu muzică live, multă lume, after party – tot ce ți-ai putea dori de la un vernisaj. M-am dus cu așteptări negative, adică eram sigură că mă voi enerva și mă pregăteam să critic mai dur lucrările. Motivul? Din reclama făcută expoziției pe social media nu se înțelege clar despre ce este vorba, am crezut până să ajung acolo că va fi o expoziție cu video. Vedeți? Așa pățesc dacă nu citesc textul. Știu că la Kulterra, în general, se merge pe o abordare ceva mai comercială – nu cred că am văzut până acum lucrări controversate sau foarte edgy pe la ei. Poate nu m-am uitat suficient de bine. Anyway... această expoziție m-a surprins.

“Breakin’ Images”, semnată de fotograful Cătălin Mihociu, aka Soto, și curatoriată de Raluca Ilaria Demetrescu. Și nu, nu e doar despre fotografie. Expoziția dansează între medii – de la grafică, obiect textil, ceramică, graffiti, până la pictură – totul mixat în ritm de hip-hop. Fix ce ziceam la început: pare că fotografia a încetat să mai existe ca mediu de sine stătător. Ceea ce, după caz, poate duce la rezultate interesante sau la kitsch. În cazul de față, trebuie să recunosc că overall mi-au plăcut intervențiile pe fotografii și m-au surprins colaborările între artiști.

Din păcate, am uitat să fac poze aici, așa că vă uitați și voi pe net sau, și mai bine, mergeți direct să vizitați – expoziția e fresh și mișto, iar dacă n-ați fost la vernisaj, asta e: ați ratat party & free drinks.

Au mai fost vernisaje la Sector 1 și la Strata Modul, unde nu am reușit să ajung, pentru că ambele sunt poziționate la dracu’ cu cărți. Dar vă recomand să mergeți să vedeți expozițiile – și probabil o să le vizitez și eu, că arătau promițător pe story-uri. Așa s-a ajuns: să vizitez expozițiile direct pe story.

În loc de concluzie, Gossip Gallerina întreabă:

Când devine intervenția artistică un pretext care maschează o imagine mediocră?

Mai poate fotografia să stea singură, pe picioarele ei, fără rame spectaculoase, instalații, intervenții și texte pompoase?

Când devine o fotografie intervenită kitsch – și când devine artă?

Până ne lămurim, ne vedem în galerii. Cu ochii pe voi și paharul de prosecco în mână.

Pupici cu sclipici, 💖

Gossip Gallerina ✨✨✨