VANITY RAD FAIR
Art in the age of branded tote bags and exclusive afterparties. A brief guide to surviving RAD with style, sarcasm and a badge.
Well, well, well, dragii mei cititori și urmăritori, momentul mult așteptat a sosit: am promis că vorbim despre RAD Art Fair – și iată-ne aici.
Să știți că, sincer, m-am bucurat când a poposit și pe plaiurile noastre mioritice un târg de artă adevărat. Mi-am zis: uite, mă, că se face și la noi! În sfârșit, pișcotăreală organizată, nu așa haotică, pe bordura din fața galeriei. RAD există deja de 3 ani, am bifat fiecare ediție și pot să mă bucur să văd că it’s getting bigger and better.
Am avut onoarea, bineînțeles, să particip la VIP Preview. Pentru că, așa cum v-am obișnuit, cronicara voastră preferată se infiltrează la toate evenimentele care contează. Totul pentru voi, dragii mei. Ei bine, VIP Preview-ul a fost ca și cum aș fi participat la 20 de vernisaje simultan, dar cu oameni bogați. Fețe noi, fețe vechi: colecționari, galeriști, dar și poșete Chanel, tocuri Louboutin, bijuterii, opulență. La finalul zilei, n-am scăpat de aerul acela de pișcotăreală – doar că acum, cu un rebranding pe eleganță. Toată lumea părea într-o frenezie continuă: galeriștii puși la patru ace își frecau palmele, custozii alergau ca albinuțele cu badge-ul de gât, artiștii erau pe poziții, gata să dea pe spate colecționarii, iar vizitatorii de rând sperau să mai prindă o sacoșă și, poate-poate, un pahar de vin pe terasă. So this is an art event but why do I feel like I am at a corporate party?
Ce am observat în ultima vreme – și a cam început să mă enerveze – este faptul că arta pare că nu mai poate exista de una singură. Trebuie învelită frumos în tururi ghidate, evenimente satelit, private parties, talk-uri, cocktailuri și networking. Seamănă tot mai mult cu un feed de Instagram: consumi, pui pe story, treci mai departe. Grăbește-te, în 30 de minute începe petrecerea privată la care trebuie să fii văzut.
Ediția de anul acesta mi-a creat cea mai mare FOMO din ultima vreme pentru ca a avut multe talk-uri, evenimente conexe, petreceri şi deschideri. Asta e bine şi rau simultan. Sigur, creşte accesul publicului la arta, mai afli cateva secrete din backstage, dar la finalul zilei se simte ca un maraton fara sfarşit, plin de presiunea de a nu rata ceva crucial.
În aceastã alergatura catre urmatorul eveniment sau talk, arta devine decor. Devine marfă. Devine doar o marfă. Galeriștii coboară din turnul lor de fildeș ca să-i curteze pe colecționari, să-i convingă că artiștii de la taraba lor merită investiția. Colecționarii se uită circumspect la lucrări, cer detalii, discută filozofie și economie, dau din mâini și râd zgomotos. Tot acest dans, în care artistul devine și el decor, alături de lucrare, se joacă pe mulți bani – pe așteptări, pe promisiuni, pe poziționare.
Răspunsul ar fi, desigur, că trebuie să popularizăm arta, dom’le – să nu mai cumpere lumea tablouri de la IKEA, să vadă că se poate și altfel. Cinstit vorbind, târgurile de artă chiar reușesc, uneori, să aduca lumina asupra procesului artistic și să aducă publicul mai aproape de artist, de lucrare, de intenție. Dar, în același timp, ele pot adânci prăpastia dintre „inițiați” și restul lumii – prin prețuri inaccesibile, jargon de specialitate și o atmosferă care îți amintește, subtil, că arta nu este pentru toți.
În cele câteva zile cât am patrulat printre culoarele și standurile galeriilor, mi-am dat seama că aș fi fost gata-gata să cheltuiesc sume nesimțite de bani doar ca să simt, pentru o clipă, gustul exclusivității. Să mă copleșească și pe mine galeriștii cu laude și mulțumiri, să-mi spună că am un ochi antrenat și gust impecabil. Târgurile de artă nu vând doar lucrări. Vând senzația de a fi ales, special, demn de admirație. Exploatează perfect ego-ul colecționarului cu buzunarele pline și nevoia noastră profund umană de a ne simți importanți. Ceea ce mă întristează profund e felul în care se diluează, aproape se pierde, esența lucrării. În avalanșa de cocktailuri, evenimente și small talk despre „piață”, despre „a merge bine” sau „a nu se vinde”, dispare treptat forma. Lucrarea se cojește. Devine un simplu pretext. Un pretext ca oamenii cu bani să se întâlnească, să se prefacă că au gusturi bune, să fie și mai elitisți decât erau deja și să se uite de sus unii la alții. Un pretext să organizăm bâlciuri, lansări, petreceri și alte întruniri lipsite de orice însemnătate reală. Un pretex sã stãm la bârfã.
Dar hai să nu fim ipocriți: trebuie și artiștii să mănânce. Să trăiască. Să plătească chirii și materiale și viață. Bine, să mănânce ce le rămâne după ce galeria își ia comisionul, după ce se plătesc standurile, transporturile, taxele și, desigur, toate cheltuielile de reprezentare. Problema e că, în lumea artei contemporane, artiștii sigur nu se vor îngrășa. Apoi trebuie și galeriștii să mănânce. Și tot așa. Contextul lumii artistice actuale nu pare făcut ca artistul să prospere. Este făcut ca el să reziste. Să se alinieze. Să livreze. Și dacă poate, din când în când, să facă și un pic de artă printre toate astea, cu atât mai bine. It’s a jungle out there.
Și totuși, într-un mod profund paradoxal, artistul – cel care produce efectiv lucrarea, adică motivul pentru care există întregul circ expozițional – ajunge ultima verigă. Când se împarte tortul, el prinde firimiturile. Într-un sistem în care galeriile fac PR, colecționarii fac networking, iar curatorii își fac vânt unii altora, artistul rămâne cu mâna întinsă. Mulți pornesc cu lucrări pe carton (să zicem) într-o sărăcie romanticizată retroactiv, iar dacă au norocul să “bubuie” – whatever that means în acest ecosistem aleatoriu – lucrările lor ajung să valoreze mii. Dar între cartonul acela și prețul de licitație este un drum lung, făcut din relații, noroc, trending topics și, să fim serioși, bani spălați. Pentru că, în fond, ce e mai discret decât să ascunzi niște capital într-o lucrare cu titlul “Untitled”???
Dar gata cu fatalismul și cu dramatismul, că în ciuda criticilor mele la adresa statului paralel al artei, a fost pe alocuri chiar drăguț la RAD. Am zis eu că s-a simțit cât 20 de vernisaje într-unul, însă unde oare mai avem ocazia să vedem atâtea galerii și lucrări, să vorbim cu artiștii și să-i tragem de limbă despre ce-au vrut (sau nu) să spună prin lucrările lor și să ne împrietenim cu curatori? Apusul văzut de pe terasa de la CARO este neprețuit, afterparty-urile sunt pline de viață și, deși a plouat (rău), pare că totul e bine când se termină cu bine.
Una peste alta, RAD a fost o plimbare plăcută printre lucrări cu potențial, oameni bine îmbrăcați și conversații despre investiții „emoționale”. Am făcut o mică selecție de lucrări pe care chiar le-aș fi cumpărat, lucrări care m-au vrăjit și pe care deja le vizualizam în sufrageria cu pereți mari și parchet din lemn. Mi-a plăcut să văd destul de mulți artiști tineri la acest târg — artiști pe care îi urmăresc de ceva timp și care sper să make it. Mi-aș fi dorit, poate, mai multă varietate de medii; accentul s-a pus, previzibil, pe pictură și sculptură. Dar înțeleg — la finalul zilei, trebuie să existe un echilibru între lucrările expuse, iar unele trebuie să fie, inevitabil, mai vandabile decât altele.
Gossip Gallerina întreabă: Cum scoatem arta din acest circuit corporate și îi redăm esența, fără ca artistul să plătească prețul? Mai poate arta exista fără ierarhii, fără experiențe, social media și fără sponsori care dictează atmosfera?
Până la următoarea pișcotăreală cinstită, aștept părerile și gândurile voastre pe adresa redacției: gossipgallerina@gmail.com
Pupici cu sclipici,
Gossip Gallerina ✨💖
Mihai Plãticã - Horizont 3, 2024 la Galeria GAEP
Andrei Tudoran - Always be a poet, 2025 la Galeria Sandwich
Nicu Ilfoveanu
Mircea Suciu - Colour Palette on America, 2022 la Galeria /SAC
Ileana Paşcalu la galeria Suprainfinit
Luca Florian - Cabin on mountain Baiului, 2024 la galeria Zina
Gheorghe Ilea la Galeria Plan B
Ana Avram la Galeria Lutnița








